Din lumea celor care n-au păsare

Ora opt fără ceva, dimineața. Mă trezesc din somn în scârțâitul infernal al porții de fier de la depozitul de la parter. Mă mai învârt de pe o parte pe alta, cam de atâtea ori cât numărul reaparițiilor zgomotului de jos. Lume intră, lume iese. #numairezist.

Mici tabieturi de dimineață, mult mai cronofage decât par, apoi zgomotele puternice ale unor voci de jos. Se primește marfă. Continui să-mi beau cafeaua și încerc să ignor nepăsarea lor cu propria-mi nepăsare. Cui pe cui se scoate, nu? Nu și-n cazul nervilor mei. Ăștia, cu timpul, se scot cu cuiul, tocmai cu acel cui care apare și reapare zi de zi, într-o ciclicitate pe care nu mi-am dorit-o nicicând.

Nimeni nu spune nimic, nu-i pasă nimănui. Mie-mi pasă, dar tac.

La câteva ore de la trezirea impusă de my own personal alarm, fier pe fier (heavy metal?), încep să-și facă intrarea triumfală-n scenă bormașinile și ciocanele de la vreo două, uneori trei apartamente de sub mine. Mai întâi timid, cu câte-un singur generator de decibeli aruncați în pereți, ca pentru acomodare, apoi ciocanul începe să scurme și, la scurt timp, a doua bormașină își face curaj. La asta am soluție. Îmi înfig nepăsarea-n căști și dau volumul maxim la… heavy metal, ce altceva?

Dintre cele două-trei apartamente-n lucrări, doar unul a avut bunăvoința să-și anunțe lucrările și să-și ceară scuze pentru eventualul deranj. Cum se face că eventualul devine, mereu, o certitudine? Viața e plină de mistere…

Din când în când, trebuie să mă și ridic de la scaun, nu? Rapoartele de sănătate, foarte preocupate de îngrijirea noastră, a tuturor celor care folosesc computerul, recomandă cinci minute de repaus la o oră, zece la două ore, în sfârșit. Cum eu sunt propriul șef, mă ridic când vreau. Nimic mai rău decât asta, pentru că uit, ori nu-mi prea pasă de asta.

Repus în poziția verticală, cu căștile lăsate undeva la îndemână, am ocazia să aud un alt sunet de care mi-era dor, în opinia unora. Ușa de fier de la parter. Criminală rimă, dar pentru că, pe la ora asta, stresul meu deja a trecut de ultima picătură, deschid fereastra și mă aplec spre locul cu pricina. O fi cineva pe acolo și poate-mi fac curaj. Momentan nu e nimeni, doar dâra aia consistentă de rahat, cât o balegă, împietrită probabil de vreo două luni, de când a apărut inopinat la ușa depozitului care tranzacționează, printre altele, și produse alimentare. Cui îi pasă? Bipedului care a făcut-o ori celor de la depozit? Nț. Probabil că nici nu mai pute, deci să stea acolo, că nu cere de mâncare…

Mă îmbrac. E timpul să fac unele comisioane în oraș și cu ocazia asta am să-mi mai aerisesc trupul și mintea pentru o vreme. E frumos afară, așa că nu răzbesc să cobor, însă ajuns jos, mă oprește un anumit anunț de la afișier. Rău platnici, comunicări, neînțelegeri. În locașul singurei cutii poștale fără capac, cineva și-a lăsat, iar, un mototol de hârtie. Îl iau și-l arunc la gunoi, că și-așa mi-e-n drum, la câțiva metri de la ieșirea din scara blocului.

Plimbarea prin oraș ar fi și mai frumoasă dacă n-ar fi nevoie să intru-n vreun magazin. Nu e vorba de cheltuit bani, ci de cheltuit vorbe, ar zice unii. Mda, sîntem în Ardeal, dar treaba asta chiar n-are nicio legătură… adică s-ar putea vorbi pe un ton prietenos, s-ar putea saluta și mulțumi, așa cum scrie pe abțibildurile afișate pe ușile multor magazine, dar… zău, cui îi pasă? Și-așa, s-ar putea să nu-l mai văd niciodată pe ăla sau pe aia, deci, uatevăr? Trec și peste asta, trec și peste faptul că, la casă, există oameni care se bagă-n fața mea pe motive închipuite sau…să zicem cvasi-închipuite. N-or minți toți, nu? Unora le pasă.

Ajung, iar, în scara de bloc și observ că anunțul pe care l-am citit înainte a fost rupt de cineva nerăbdător ori, cine știe, vreun uituc, iar la cutia de poștă fără ușă staționează un mic guguloi din plastic ce pare a fi, cel mai probabil, rupt de pe folia unui pachet de țigări. Las’, îl arunc eu, chiar dacă nu fumez. În mod normal, ăsta ar trebui pus împreună cu celelalte plastice la containerele care strâng aceste materiale, așa spun normele europene… mă rog, dar probabil, containerele or fi pline iar cu o grămadă de sticle aruncate claie peste grămadă, ori pline de cu totul alte materiale care nu-și au locul la „gălbiorul cu plasticele”. În fine, fac eu cumva.

Repus în fața calculatorului, nici n-apuc să-mi iau căștile-n mână, că și începe concertul de scule în Br major. Să înceapă, îmi înfund urechile-n căști… cui îi mai pasă?!

Pinterest