Era un băiat retras, iar Mama nu reușise să-l facă mai sociabil. Rămânea la ale lui: internet, câteva cărți, jocuri de computer vechi, de care nu voia să se despartă nicicum, și un viitor ce se contura din ce în ce mai încărcat cu emotivitate. Maică-sa pusese toate problemele lui recente pe seama morții bunicii. Asta era ultima scuză care-i vorbea în minte. Trebuie să fie asta, dacă mie mi-e greu după ce s-a dus dincolo mama, cum să nu-l afecteze și pe el? Până la urmă, bunica e a doua mamă. Trebuie să fie asta. Altă explicație nu-și mai are rostu-n prezent. Ce-a fost, a fost, iar de-acum este. Trebuie să fie, își spunea în gând, repetând într-o manieră-n care până și ea credea, pe când urca scările de lemn din fosta casă a bătrânei.
Casa bunicii era construită în stil neoclasic, cu adaptări de rigoare. La origini fusese construită de un bunic de-al bunicii, într-o manieră futuristă pentru vremurile sale, însă îndeajuns de maleabilă pentru a fi transformată, apoi, de un arhitect priceput, care reușise să-i dea un aspect coerent. Așadar, multe generații urcaseră și coborâseră scările alea de lemn, cârpite din loc în loc cu câte-o îmbinare de fier și lemn ceva mai nou. Diferența de culori era aproape evidentă, chiar și așa cum erau, „lăsate-n plata Domnului” și necurățate de ceva timp. În schimb, balustrada pe care-și sprijinea brațul, treaptă după treaptă, era curată. Pe negru s-ar fi văzut orice murdărie, și-apoi, nările ei sensibile la alergie ar fi anunțat-o cu mult timp înainte. Așa ar fi fost, gândea ea. Dacă aș fi la mama, așa ar fi, își repetă, fără vreo tresărire, măcar, pentru faptul că în imaginația ei și-o închipuise moartă, cu câteva momente-n urmă.
Acum, însă, își continuă drumul prin coridor, plecând din camera de la capătul apartamentului de bloc și îndreptându-se spre cea a Copilului. Locuiau doar ei doi. Ducea în brațe un maldăr cu haine de-ale lui, proaspăt călcate și spălate.
Frenezia creștea în Copil ca o roșie hrănită cu îngrășăminte artificiale. În joc se dădea încă o luptă importantă între Spiderman și unul din dușmanii lui de moarte. Dacă Spiderman ar fi îmbătrânit și el așa cum îmbătrânesc oamenii, de când cu jocul ăsta, acum ar fi antrenat altă generație de mici Spidermani, la fel ca sportivii de performanță, poate chiar și pe timidul Copil, printre ei. Numai el ar fi putut să-l convingă pe băiat să facă arte marțiale, maică-sa nu reușise.
Cel mic se chinuia din răsputeri să facă față atacului adversarului său. Lupta îndârjit, cu degetele încrucișate-ntr-o grămadă de poziții pe taste, L1 + R1, ah degeaba! Click, click, click, click, încă un pic, încă un piiic și… în clipa în care fu cât pe-aci să-i dea lovitura finală, se luă curentul.
– Să-mi bag pula, nuuu! Nu creeed! urlă el fără să se preocupe, în acel moment, de maică-sa, ori de întrebările ei naive pe care le auzea de-un an încoace, de când scăpase pentru prima dată un organ pe gură: „Unde ai auzit cuvântul ăsta?”, „Știi ce înseamnă?”, „Da? De unde?”, „Cu cine ai umblat?”. Firește, organul nu era de unul singur în exclamația aia, se mai întâmplau lucruri pe acolo, dar maică-sa nu agrea genul ăla de spontaneitate. „El trebuie să fie spontan altfel”.
– Hei, ia vezi că te spăl pe limbă! interveni mă-sa, pe punctul de a da, și ea, frâu liber unei înjurături, când se lovi de marginea patului fix la acel deget cu probleme, pe care-l găseau, mereu, obiectele din cale. Bine că s-a luat curentul după ce am terminat de călcat, că de nu, mâncam dește prăjite la cină.
Copilul râse. Până la urmă, parcă nici nu era așa rău fără curent, cel puțin Spiderman reușise să scape ca-n filme. Până la episodul următor. Ăsta era jocul lui pe lângă joc. Își imagina că fiecare sesiune de joacă e un episod nou pe care-l dirija doar el până la ultimele detalii.
– Auzi, îmi aduci lanterna din camera cealaltă? o întrebă pe maică-sa, încercând o spontaneitate altfel.
– Se zice „te rog”, dar vezi să nu-ți cadă steaua de pe frunte…
– Am o stea pe frunte? Păi, de ce nu mi-ai zis? Aș putea lumina cu ea totu-n jur, ca să nu te mai lovești la picioare și să zici de toate alea. Hai, că m-am prins, chiar dacă n-ai zis, râse Copilul, sfidând-o. Mă rog, poți să zici. Mă fac că n-aud dacă te faci și tu de-acum încolo.
– Ești psycho? îl întrebă ea, pronunțând exagerat englezismul cu care se murdări pe la gură.
– Știi ce-i aia? i-o întoarse el, tot spontan.
Mai mult de nevoie, decât de voie, Copilul adăugă și un „te rooog”, dar Mama-l refuză în continuare. Se așeză pe pat și pace. Dacă avea glume-n program, să se descurce. Se supăra când era luată peste picior. La fel proceda și cu bărbații.
Copilul se conformă, oricum avea de dus o parte din haine și-n cealaltă cameră. Avea atâtea, că acaparase două dulapuri pentru a le păstra. Traversă coridorul și imediat după ce trecu pragul camerei, avu impresia că văzuse ceva ciudat cu coada ochiului. Acoperi cu o mână lanterna telefonului, care-i ghidase pașii, scoase capul afară, pe coridor, și privi. Era ceva straniu acolo. Pe lângă faptul că în momentul când scoase capul din cameră, simți o diferență de temperatură în coridor, în sensul că era mai cald acolo decât în cameră, toată podeaua părea incandescentă. Ca și când ar fi trebuit să aterizeze avioane pe-acolo. Se uită într-o parte, se uită în cealaltă, și tot nu pricepea. Avea un sentiment de neliniște care-l cam supăra, dar era destul de bărbat să se descurce fără s-o cheme pe Mama, gândi.
Băgă capul înapoi și o văzu.
Speriat, scrâșni puțin și se dădu un pas în spate. O fetiță stătea la o masă din dreptul geamului. Curios, dar pe partea ei de fereastră ploua, iar inima Copilului începu să bată galopant. Respirația nu-l mai asculta. Își pierdea controlul.
Fetița părea că stă aplecată asupra mesei. Acum, doar lumina mobilului, ascunsă-n degete de Copil, și lumina stranie a coridorului, mai luminau în jur. Înghițind în sec, cel mic dădu drumul, ușor, luminii de la telefon. Deget după deget, lumina creștea. Se împărțea tot mai mult pe pereții din jur, și-l ajuta s-o vadă un pic mai clar pe Fetiță. Părea îmbrăcată într-o fustiță roz pal, cu volănașe, brodată cu dantelă, și o bluziță de in înflorată. Copilul înghiți în sec. Hainele-l duceau cu gândul la niște ținute de-ale bunicii, pe care le văzuse mai demult, când bătrâna-i arătase un album de familie, ca să-și cunoască și el ginta, orice ar fi fost ea. Bunica nu-i explicase cuvântul.
Un picior nu-l asculta. Pășea. Apropiindu-se, își dădu seama că fata scria ceva la lumina unei lumânări. Din când în când, lumina fulgerelor mai poposea un răstimp dinspre fereastră, limpezindu-i lucrarea de pe foaie. Lumina aia de lumânare nu se răspândea deloc în cameră, ai fi zis că era dintr-o poză, dar cu toate astea, foaia fetei, cel puțin pe colțul ăla vizibil, părea luminată: Nici fulgerele nu se terminau cu un tunet. Doar apăreau în liniște, acompaniate de ploaia de la geam, cu picurii ei fără de glas.
După câțiva pași, apropiindu-se mai tare de cea mică, Copilul reuși să-i recunoască scrisul dintr-o privire. Aproape scăpă telefonul din mână de emoții. Mama scria la fel. Dar, n-avea sens. Fereastra, ploaia, picurii, lumânarea, scrisul, Mama și toate cuvintele alea pe care le repeta Fetița în șoaptă, îi ridicau părul pe ceafă. Ce naiba spunea atât de repede? De ce?
Copilul alese să riște. Doar așa putea primi un răspuns la toată nebunia aia fără sens. Se dădu încă un pas în față și-și aplecă privirea pe foaia fetiței. Dincolo de căpșorul ei, văzu o adevărată planșă de botanică. Ca alea din laboratorul școlii. Fetița desenase o parte dintr-o plantă sau o plantă neterminată, nu-și dădea seama. Desenul avea săgeți și explicații spre fiecare secțiune. Se aplecă și mai aproape ca să vadă mai bine măcar un cuvânt din cele scrise, dar în acel moment, Fetița se întoarse brusc, și-l privi în ochi cu pupilele-i spălăcite, șoptind mai tare, îndeajuns de clar cât să-nțeleagă ce tot bolborosea-n viteză: Anteră, stamină, conectiv, filament. Zi-mi care-i jocul și te redau pe moment. Anteră, stamină, conectiv, filament. Zi-mi care-i jocul și te redau pe moment. Anteră, stamină, conectiv, filament. Zi-mi care-i jocul și te redau pe moment. Anteră, stamină, conectiv, filament. Zi-mi care-i jocul și te redau pe moment Anteră, stamină, conectiv, filament. Zi-mi care-i jocul și te redau pe moment.
Acum, Copilul se sperie de-a binelea, însă mai mult de ochii ei. De cum arătau. Păreau ochii unei bătrâne.
Fetița se ridică în picioare, zâmbind timid. Avea codițe împletite, un păr castaniu minunat ce parfuma aerul cu un iz de nuci proaspete, și o față rotundă ce părea să aducă a binevoire.
– Cine ești? o întrebă cel mic, cu multă frică în glas.
Fetița râse cristalin și-și dădu capul pe spate, pentru ca apoi, subit, revenită în poziție normală, cu acei ochi lăptoși și deranjanți, să ia o mină serioasă, dar neînverșunată.
– Cine să fiu? zise. Sunt eu, amaM, continuă Fetița pe vocea mamei Copilului.
– Mama? N-are cum! făcu el ochii mari. Mama e dincolo, și se dădu câțiva pași în spate, neslăbind-o din priviri pe Fetiță, pentru ca ajuns la perete, să bată de trei ori în acesta. Peretele acela comunica dincolo cu camera. Știa asta. „Mami! Ești bine? Zi ceva! Vino, te rog!”.
Pentru câteva momente se lăsă o liniște mormântală în toată casa. Copilul bătu de câteva ori în perete, iar, dar nimic. O privea pe Fetiță încontinuu, însă ea nu schiță niciun gest. Stătea nemișcată, de parcă ar fi fost o statuie.
Cu coada ochilor, Copilul fură o privire spre hol, pentru a vedea dacă lumina aia e tot acolo sau, poate, dacă maică-sa avea să intre pe cameră, auzindu-l că o strigă.
În schimb, glasul ei se făcu simțit de dincolo. Așa cum îl știa.
– Eu n-am avut șansele tale. M-am descurcat cum am putut. Mergeam la școală îmbrăcată cu aceleași haine, mâncam cât de cât, sufeream când ceilalți râdeau de mine și mă făceau „proastă” sau „sărăntoacă”. Noi nu știam atâta engleză ca voi. Acum, voi vă jigniți pe englezește. I-au dat până și un nume agresiunii de acest fel. Unul englezesc, firește. Bullying. Ce știam noi de bullying? Era frică și-atât. Teroare, aproape, căci se-ntâmpla în cap. E atât de simplu să terorizezi un copil, că nu trebuie să aduci monștri de pe Marte sau diavoli ascunși sub pat. E simplu… pentru tine, acum e ușor. Eu am învățat la lumânare, iubirea mea. Știai? Lumânarea aia-mi lumina, mă și încălzea uneori, mi-era și prietenă. Rar mai găsești oameni-lumânare în ziua de azi. În fine, teoretic se pot găsi mai ușor, avem Facebook și alte rețele ca ea, dar avem și o mare vină. Nepăsarea… Te rog să fii păsător! Ascultă și iubește mai mult! Asta ține doar de tine, nu de ce ai.
– Mami? Mai ești acolo?
Vocea ei se opri brusc, după ce vorbise aproape continuu. Aproape la fel de repede ca Fetița. În tot acel timp, Copilul stătu cu ochii în același loc. Spre coridor. Uită de Fetiță. Văzând că maică-sa nu mai zice nimic și amintindu-și de cea mică, își îndreptă ochii doar pentru a o găsi la un pas de el. Zâmbea.
– Hai! zise Fetița, și-l luă de mână, scoțându-l din cameră.
Se trezi acolo, dintr-o dată. Coridorul era la fel de ciudat și incandescent, doar că mai larg. Mobila, în schimb, era alta. La fel și decorațiunile. Clar, nu mai părea coridorul casei sale. Într-un colț, în semi-obscur, ședea un fotoliu vernil, după un model pe care-l văzuse la bunică-sa acasă, iar lângă el, o noptieră cu un patefon deasupra. Din „preistoricul” aparat răsuna o melodie repetitivă și foarte veche. Colțul celălalt al holului dădea spre o ieșire care ducea undeva spre un loc înspre care-și îndreptă privirea Fetița. Ambii stăteau acum în pragul ușii camerei de unde ieșiseră. Copilul era debusolat până peste poate. Nu știa ce să zică, doar privea și atât. Uitându-se, iar, de-a lungul coridorului, văzu că undeva pe la mijlocul său, se afla încă o noptieră. Una diferită de cea de lângă fotoliul cu patefon. Aceasta avea o ușiță ornată cu o ramă din lemn cu un model creat din semicercuri și un mâner de fier tip „labă de leu”. Deasupra ei stătea un obiect greu descifrabil de la distanța la care se afla așa că, neștiind prea bine ce să spună, se hotărî să pornească într-acolo. Ajunse acolo dintr-un pas, dar se trezi cu Fetița alături. Iar. De parcă ar fi fost doi siamezi. Nu o simțise când pornise. Înaintea lui? După el? Odată cu el? Nu mai conta. Fetița privea-n același loc, așa că nu-i dădu mai multă importanță decât ar fi trebuit, și-așa nici ea nu părea să-l bage-n seamă prea tare.
Deasupra noptierei nu stătea nimic altceva decât un bec. Un bec ușor fumuriu și cu dulie neagră, pe care Copilu-l ridică, pentru a-l observa mai bine. La atingere, simți că ceva dinăuntrul becului se mișcă, ca un freamăt în prezența sa. Asta îl fascină pe loc. Luă becul și-l apropie de ochi pentru a desluși ce se ascunde după negreala aia care venea de undeva dinăuntru.
– N-o să-ți spună nimic dacă nu-i ceri, auzi glasul Fetiței și se întoarse brusc cu fața spre ea. Din cauza sperieturii și a apropierii dintre ei, dădură nas în nas. Fetița se strâmbă și-și frecă nasul. M-ai lovit. Scuze! Poate o meritam. Te-am supărat cu ce am zis în cameră?
– Ce-ai zis în cameră? o îngână el, cu ironie, de parcă ar fi sfidat-o, pe-o voce care transmitea ce puteai spune ca să mă afecteze pe mine?
– Știi tu. Despre mine, despre tine, despre cum să faci mai bine.
– De ce vorbești în rime?
– Ce nu-ți place? Nu ține? zâmbi ea cu ironie, de data asta.
Patefonul se opri pentru câteva secunde, apoi porni cu aceeași melodie care-ncepea, deja, să-l cam exaspereze.
– Cum se oprește chestia aia din colț?
– Cu mintea, răspunse Fetița.
– Ești nebună? Nu sunt psycho.
– Mersi de răspuns. Nu știu ce ți-a luat atât.
Copilul își aminti, pe loc, de felul în care se terminase conversația sa cu Mama, dincolo. Fetița asta părea să știe tot, părea că vrea să ia locul maică-sii. Era total aiurea. Cum să i-l ia când ei erau de-aceeași înălțime? Ce? Se ridica pe vârfuri când voia să fie autoritară sau cum? În mintea sa, Copilul credea că autoritatea ține de înălțime sau de dimensiuni.
– Voiam să spun că totul pornește de acolo. Adică totul ăsta pe care-l crezi al tău, că restul e altceva, continuă ea calm. De exemplu, eu locuiesc aici, pe coridor, dar n-am putut rezista tentației să intru dincolo. Oricum, azi e altfel. Dacă vrei să mă cauți, găsește-mă aici.
– Nu înțeleg. Vorbește ca toți oamenii! se răzvrăti el agitând becul în toate direcțiile, gest care făcu, din nou, să se miște acel ceva dinăuntru.
– Vorbesc cum știu. Nu învață puiul pe cioară! se îmbufnă ea.
Copilul nu o mai asculta, deja. Porni în direcția opusă patefonului trecând prin dreptul camerei în care se presupunea că se află maică-sa, aruncă o privire înăuntru, din mers, dar nu reuși să deceleze nimic în bezna de acolo, așa că merse mai departe și se opri în pragul unor scări ce păreau atât de înalte, că ar fi zis că pornesc din întuneric. De undeva de departe. Fetița era în același loc ca și până atunci. În stânga lui.
– Hai să coborâm! zise ea.
– Nu pot. Mi-e frică de întuneric, răspunse el, cu teroare-n glas. Ceva-l neliniștea profund.
– Păi, de ce? îl întrebă Fetița, cu naturalețe. Tot Tu ești și-n întuneric.
Copilul oftă lung și-și ridică fruntea. Dacă asta mică avea de gând să vorbească în dodii iar, mai bine nu mai răspundea.
– Știi ce e înăuntru? îl iscodi ea.
Avea dreptate. Nu descoperise încă ce era acolo. Copilul își aminti de bec și-l ridică mai aproape de ochi. Din interiorul său, tot mai clar, vietatea începea să capete forme. Părea un fluture negru care apăru și dispăru de câteva ori, de parcă ar fi pâlpâit cu bec cu tot în mâna sa.
– E superb, așa-i? Îi spune aitylc oilipaP, continuă Fetița.
Micuțul îl privea cu gura căscată. Totul dură doar câteva clipe, apoi becul deveni fumuriu total, și pe sticla sa începură să se formeze litere, una după alta. Rotindu-l în direcția citirii, direcție doar bănuită, Copilul reuși să formeze un cuvânt.
– I-M-A-G-O. Imago? o întrebă pe fetiță, dar răspunsul ei veni de undeva din aer, nu o mai avea alături.
MUNDI!
O bătaie de palme se auzi de undeva și-n acel moment, Copilul începu să plutească-n aer, sfidând gravitația așa cum făceau astronauții în filme și desene animate. Muzica se opri și coridorul incandescent se depărtă de el. Băiatul își dădu seama că se ridica tot mai mult în aer. Își întoarse capul și văzu că se apropie de o sticlă rotundă, ba chiar că tavanul era bombat și complet transparent, dar în afară de asta și de acel culoar, totul era înghițit de beznă. Când își ridică fruntea a doua oară, observă că e în dreptul sticlei, și s-ar fi oprit, dar nu putea. Nu putea opri ascensiunea aia care avea loc de la sine și se-ntâmpla îndeajuns de încet încât să nu-l sperie prea tare.
Atingerea sticlei și trecerea prin ea nu fură simțite deloc. De parcă sticla aia nu era sticlă, ci era ceva imaterial. Câștiga înălțime fără să se oprească un moment, măcar. Traiectoria sa începea să cotească la dreapta, la un moment dat, făcând un înconjur al locului de unde ieșise, și care acum îi era mult mai clar, ca aspect. Semăna cu un bec enorm, al cărui filament servea drept culoar. Acel culoar.
Copilul se abandona puterii și tăcea. Nu gândea. Observa.
Din vârful becului începu să iasă fum, și într-o clipită totul reveni la normal. Era în camera lui, dar tot pe întuneric.
Mihai Cotea. 