Tinerețea dintre bătrânețe și moarte

Liniștea fu spartă de sunetul interfonului. Ziua aceea, dintr-un mijloc de octombrie, promitea să fie eminamente înnorată, iar acalmia din jurul blocului și de pe stradă nu făcea decât s-o aprobe.

De la bloc și până la Casa de Cultură, bătrânul Voicu nu avea de parcurs un drum prea lung. Îndeajuns de lung cât să-și dezmorțească puțin oasele în care se cuibăriră, de câteva zile, niște friguri supărătoare. Din acel marți  îi mai rămânea încă o săptămână jumătate până la pensie, și avea să treacă, iar, prin fața măcelăriei. Avea ceva măcelăria aia. Avea un soi de strălucire ce pornea din ea, de ochii bătrânului se opreau mereu asupra ei de fiecare dată când trecea pe acolo. Indiferent că-și punea în gând să nu privească în jur, cum ajungea la poarta măcelăriei, parcă era tras de-un păpușar să se întoarcă spre vitrina cu hălci zemoase.

Cu același mers legănat și resemnat, aparent identic cu al altor bătrâni și bătrâne de la cenaclul literar, colegi de suferință și de artă, Voicu ajunse în fața primului obstacol de pe drum – o scară. Cu o spondiloză cu tente ușoare de osteoporoză, nu e tocmai o plăcere când urci trepte. Asta contează mai puțin, își zise. Bătrânul Voicu era și mai îndârjit, căci sus era recompensa. Ai fi zis că se purta ca un câine bine dresat și, într-un fel, așa și era. El însuși se dresase, zi după zi, din momentul când „baba Triște”, cum îi spunea el soartei, i-o răpise pe Angelica, consoarta. Doar așa își mai accepta sieși existența. Dresat e mereu mai ușor. Deciziile să le ducă alții mai în forță.

Începuse să scrie la scurt timp după moartea Angelicăi. Timpul îi devenise indiferent. Scria, ștergea, scria, iar ștergea. Hârtie și creion: moda veche cu parfum.  Nota despre orice, mai cu seamă despre lucruri ce-i veneau în minte, amintiri din tinerețe… La sfatul unui prieten pe care-l cunoștea încă din școală, se apucase să încropească și câteva versuri. La început mai greu, apoi cuvintele parcă începeau să-i șuiere la urechi ce să transmită pe albul foii.

Voicu aproape ajunsese o somitate la cenaclu. Era incredibilă forța cu care părea că trecuse peste moartea soției sale și felul în care preschimba durerea-n inspirație, ca cel mai conștiincios phoenix.

Ajuns la capătul vitregelor scări de la clădirea care adăpostea cenaclul, afișă repede zâmbetul său de comitet, când ochii, ascunși de lentilele groase de ochelari, se întâlniră cu cei ai Carinei … papesa. Așa era cunoscută tanti Carina în cercul cenacliștilor. Papesa Carina. Ea era Șefa, iar cei de la cenaclu se simțeau ca într-o congregație, unde fiecare avea un rol important de jucat.

Bătrânii nu se împiedicau în detalii estetice, care, cu timpul, deveneau parte din rutina de zi cu zi. Asta observa doar tineretul, „parșiv, superficial și decadent”. Cu toții căzură de acord la scurta încadrare a tinerilor în trei adjective descriptibile rezultate în urma unui brainstorming (Hai să facem și noi nițel o furtună la creier, ca ăia, propusese unul, într-o doară, la cenaclu; Taci, bre, că nu te ține capu’, răspunse altu). De altfel, Carina zicea că tot pesedeii (acronimul la poreclele adjectivate date de bătrâni, după furtuna cu creieri) îi dădură și aliasul la porecla ei – Papista, pentru că bărbia i se mișca nervos, deseori, de parcă păpa ceva. Sunt doar invidioși, o asigurau colegii de „congregație”. Aici nu sînt tineri, nu te mai supăra.

Voicu sărută, anemic, obrajii papesei Carina și îi lăudă, din nou, ținuta vestimentară cu care se afișa la ședințe, mereu alta, mereu mai fistichie, doar nu s-a lăsa pesedeilor.

Înalt, uscățiv și tras la față, cu o piele albicioasă și pătată pe alocuri, taica Voicu se putea bucura de o priveliște de sus a tuturor. Înălțimea și postura, încă-l avantajau. Nici tanti Carina nu se ținea rău, deși era pe puțin cu șapte ani mai tânără decât el, însă recupera la categoria greutate și… Eh, noroc cu vopseaua de păr, încă și-o permitea… Mereu zâmbitoare, cu un coque impecabil și doar câteva riduri evidente, aproximativ simetrice, Carina fusese catalogată drept amfitrioana model. Și așa și era, pentru că părea că le conferă fiecăruia în parte o importanță aparte.

O nouă ședință începu, iar la vorbitor era junele Aldea. Alin Aldea, despre care se știa doar că participa aproape incognito la ședințe, mereu uitau de el. Excesiv de timid, ai fi zis că o cunoștea doar pe Carina. Dar cum ajunsese la el rândul nutritivelor recitări, asta rămânea o enigmă și-un miracol.

Cu câteva nopți înainte, pe Voicu-l bântuiseră fantasmele trecutului. Neregulat, dar persistent, Codescu îi apărea-n vise, șeful de echipă de la fabrica de conserve unde activase bătrânul ani în șir și nopți de-a rândul. Mai ceva ca la o a doua casă. Noi o aveam, așa cum era, ăștia nu și-o permit nici pe prima, spunea el, când venea vorba de fostul „ciob”. (De ce i-or spune ciob, tată, și nu servici sau loc de muncă? încă se întreba)

Codescu fusese o scârbă cu toți subordonații, un prototip al parvenitului comunist. Deși era cu 15-20 de ani mai tânăr decât cei din subordinea sa, acest lucru nu-l oprea să-i sâcâie de câte ori avea ocazia, să profite de pe urma lor și să-i umilească. Era mic de statură și ușor obez, cu un început amarnic de chelie, total neasumat. Nu prea îndemna  la respect și, din pură frustrare, antipatia lui Codescu-l viza mai ales pe Voicu, ori poate totul fusese o părere dintotdeauna a bărbatului.

Voicu îi părea mult prea supus tânărului său șef, deci devenea suspect. Ceva ascundea, parcă. Chiar și-așa, dincolo de purtări și aspecte, supușenia era platoul cel mai apreciat în comunism. Asta, până și Codescu o recunoștea.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

foto: Pinterest

În ziua cenaclului, Aldea-și citea câteva poeme, însă bătrânul nu putea să nu vadă o similitudine fizică între tânărul debutant și bătrâna fantomă din nopțile sale, care încă-l tortura. Ceva era acolo. Statura și unele trăsături erau ca ale călăului. I se părea că are vedenii și că mintea-i joacă pe-un ritm de feste crude, dar impresia stăruia. Asudase tot timpul prezentării și nu-și găsea locul. Poeziile junelui îi păreau nesărate și, pe alocuri, de neînțeles, prea sofisticate pentru un începător.

La final, fu primul care luă cuvântul. Se ridică, greoi, de pe scaun, își aranjă hainele prin câteva mișcări totalmente stângace, și ochi subiectul, afișând o serie aleasă de grimase din colecția personală.

Cu bâlbâială, spuse:

– Domnule Aldea… Aldea, nu?

Confirmarea veni de la un coleg așezat în stânga lui Voicu.

– Apreciem eforturile dvs. de a participa la fiecare ședință a cenaclului din ultimul timp. E lăudabil, pentru o persoană de vârsta dumitale. Poeziile scrise de dvs. îmi par bunicele, dar știți că sunteți la început și mai aveți de parcurs un drum destul de lung, dar frumos, firește, până… până unde doriți să ajungeți. Îmi păreți un diamant neșlefuit care promite, dar aveți un stil alambicat și pe alocuri prea pretențios. Dacă-mi permiteți, aș dori…

Aldea se afla lângă Carina, în capul unei lungi mese de protocol. În tot acest timp, fusese destul de atent la bătrânul ce-i vorbea cu câteva locuri mai departe, pe stânga. Totuși, un anume gest îl făcu pe bătrân să se oprească din discurs. Aldea începu să vorbească în șoaptă cu Carina și, la un moment dat, ridică mâna dreaptă în sus, într-un semn prin care bătrânul se simțea vizat.

Zâmbetul tânărului era prea de tot pentru Voicu. Începu să respire sacadat și-și dădu jos ochelarii.

– Ce faci, domne? Mă înfrunți?

Aldea încremeni. Dădu din cap că nu avea aceste intenții și se uita, dezolat, la ceilalți membri prezenți, care nu-și puteau reține mirarea și zâmbetul față de ieșirea furibundă a bătrânului. Colegul din stânga lui Voicu se ridică să-l liniștească pe bătrân.

Voicu nu mai era el.

– Ce faci, mă? Arăți cu degetu’? Ce ți-am făcut eu, mă, copile? De ce, mă?

Nu mai reuși nimeni să-l calmeze pe octogenar, deși în sală era un murmur infernal, de nesuportat pentru Aldea, de data asta. Voicu fu nevoit să se retragă. Își luă lucrurile rapid și se făcu nevăzut. În graba sa, aproape căzu pe scările ce păreau să-i muște pașii. Mintea-l hrănea obsesiv cu reacția Carinei, care-i ceruse printr-o singură privire să părăsească încăperea.

Ploua afară și se răcise. După o scurtă reținere, Voicu făcu primul pas. Simțea multă rușine, o găleată întreagă cu rușine care-i ploua direct pe cap. Acea rușine amplificată-n durere de contextul și aparențele sociale cu care seniorii erau obișnuiți de demult. Nu-și explică unde greșise de toți păreau să-l acuze, iar copilul acela, în mintea lui, chiar fusese arogant. Treptat, începea să nu se mai recunoască și să-i apară, sacadat, frânturi din sală. Frânturi de nerecunoscut,uneori.

 Apa ploii mai stingea din flăcările interioarelor, dar îi făcea mult rău la oase. Mergea prin ploaie cu privirea-n pământ. Parcă oasele-i erau îmbibate-n apă acum, și păreau și mai grele. Mersul îi părea un chin, redingota udă deveni o pelerină grea oaselor care începeau să muște cu nesaț din durere, iar carnea aia din vitrină părea și mai apetisantă acum.

*

Nu reușise să doarmă mai deloc noaptea aia. Se închise-n casă și lucrase de zor la o recenzie negativă a unor notițe din poeziile lui Aldea. Scrisese hârtii peste hârtii, nu mâncase mai deloc, și tot ce-și mai dorea era să se facă respectat și auzit măcar o dată-n viață, dacă-n fața șefului de echipă n-o făcuse nicicând.

Noaptea aduse cu ea contrariile prezentului. Avusese coșmaruri cu privirile lui Codescu și a lui Aldea. Împreunate, metamorfozate și transfigurate. Mute, priveau și sfidau.

Bătrânul se trezi, la câteva ore după miezul nopții, mai agitat ca niciodată. Inima i-o luă la goană și după ce bău un pahar cu apă și privi de câteva ori la icoana de pe perete, fără speranță, căzu ca secerat.

*

Fusese găsit de vecina care-i aducea, în fiecare marți dimineață, două sticle de lapte de casă. Norocul lui era că femeia fusese otevistă la viața ei, și avea antrenament cu dormitul la ore târzii. Mirată că bătrânul nu dădea niciun semn la cele șapte semnale ale soneriei, date aproape fără oprire, aceasta intră, îl văzu, se sperie strașnic, și printr-un gest teatral și previzibil, scăpă sticla de lapte pe podea. Laptele se revărsase prin cameră și pe fața lui Voicu.

La scurt timp, ca la o indicație regizorală, apăru și Carina.

*

Taica Voicu mai rezistase un pic. Ai fi zis că-l treziră stropii de lapte, dar, de fapt, nu-și îndeplinise încă misiunea. Ultima lui dorință fusese adresată Carinei. Octogenarul îi spuse, cu limbă de moarte, să publice recenzia ce se afla pe măsuța de la capătul patului. Acolo-și scria el dicteurile.

Deși îi promisese bătrânului că i se va face voia, papesa nu voia să se țină de cuvânt, dar cum să-i spun asta unui muribund? Nu-l vezi cum e? Lasă-l, să se ducă liniștit… mâine mai vedem, se confesă ea curioasei lăptărese, singurele prezențe rămase-n viața lui.

A doua zi, Voicu pleca la întâlnire cu Angelica. Tot atunci, în publicația cenaclului apărea un omagiu scris la repezeală de bătrâna papesă în numele lui Alin Aldea, în amintirea celui ce l-a acuzat odată.

Aldea acceptă. Avea să fie publicat pentru prima dată.

__________________________________________________________________________________________

AVERTISMENT DE NESCUZAT: Aceasta e prima mea proză scurtă, scrisă în urmă cu 5 ani și revizuită de curând. Be gentle! 

4 gânduri despre „Tinerețea dintre bătrânețe și moarte

  1. Toată nebunia asta e ca un teatru al absurdului, dacă ar fi să fac o alegere subiectivă, aș merge pe nenea Voicu, cum s-a amărât el toată viața, atrăit mult în cap și pe final, nu i-a ieșit nimic (oare de ce?), a murit și singur, iar după moarte… țonțoroiul 🙂 Sînt curios cu cine credeai că empatizez, acum că ai și răspunsul meu 😉 Dar tu?
    P.S. Proza toată e în jurul bătrânelului, sper să nu-l fi martirizat prea tare, oricum, am ales să merg pe caractere extreme

    Apreciază

  2. Scuze pentru răspunsul întârziat…aș fi ghicit că bătrânul Voicu te reprezintă cel mai bine, dar sunt sigură că poți fi și în pielea lui Aldea (toți facem compromisuri, voluntar sau involuntar). Tot cu Voicu empatizez și eu până la un punct, dar și celelalte personaje îmi sunt familiare.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Da, din anumite privințe, nu mi-e străin traseul lui Aldea, dar e foarte descumpănitor, deşi plauzibil. Încerc să nu stăruiesc mult cu gândul asupra sa, pentru că un compromis e un soi de moarte, iar Aldea experimentează acest fenomen de timpuriu, pentru o miză iluzorie. Mersi mult pentru răspuns! Apreciez tare. 🙂

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s