M-am trezit!
Era trecut de miezul nopții și eu încă nu puteam să dorm. După o scurtă repriză anterioară de somn am deschis ochii, mă trezise frica. Eram aproape paralizată-n pat, chircită și respiram greoi. Dincolo de trup, în minte se desfășura un film care mă înspăimânta teribil prin scenele sale, cel mai prost scenariu al vieții mele. Nu puteam mișca, doar priveam siderată spre ecranul mintal și mă rugam fervent la Divinitate ca filmul să nu prindă viață, să nu-mi prindă viața. Dar ăsta, totuși, nu era un vis, mai degrabă un fel de reverie. Și-atunci cum rămâne cu viața mea reală?
Din când în când fac vizite la orfelinatul de unde am plecat, acel orfelinat care m-a pripășit când nimeni nu mă mai voia. Eram acolo în acea noapte revelatoare. Am hotărât să dorm în patul meu, care în tot acest timp a rămas liber, ca un făcut… nu bănuiam ce consecințe va avea această decizie. În fiece loc în care petreci mai mult timp din viață, în special într-un anumit ev al vieții, îți lași o parte din spirit acolo, te legi de el. Ținând cont de anii mei petrecuți la orfelinat, ar fi trebuit să mă aștept… Rămăsesem legată spiritual de acel spațiu, dar mai era ceva. Spiritul casei. În fiecare sălaș locuit există un spirit al casei care ia forma și asemănarea celor din spațiul locativ. La orfelinat a ieșit hidos. Copiii erau înspăimântați mai mereu, lihniți, bătuți de soartă și nu numai, iar îngrijitoarele nu prea aveau chipuri umane. Cel puțin așa vedeam eu tabloul cu pricina.
În acea noapte, spiritul casei m-a posedat, mă cerea cu înfrigurare. Eu eram incapabilă să mă mișc, neputând face altceva decât să asist la un film prost despre mine. El a fost, sunt sigură! Spiritul orfelinatului era egoist, a preluat cioburi de egoism din sufletele celor mici pe care le moșteniseră de la cei ce i-au părăsit. Toți eram contaminați, spiritul casei era bolnav cronic.
După o vreme, am reușit să mă mișc, am simțit nevoia să mă plimb prin cameră ca o fiară în cușcă, ceea ce-am și făcut. După ce m-am întors înapoi în pat, n-am mai putut să dorm, dar el nu mai era acolo. Rămăsese doar acea bucățică a sufletului meu pe care o lăsasem acolo cu ani în urmă și care mă cunoștea pe de rost. Ea m-a făcut să văd altceva: consolarea mi-ai fost tu. Din nou tu și pentru totdeauna, așa e dat să fie. Puiul de suflet mi-a revelat soluția, era la îndemână… deseori nu găsesc un obiect pe care-l caut deoarece se află sub nasul meu. Ne uităm mereu spre altceva, scrutăm zarea degeaba, când răspunsul e la doi pași. Așa am fost obișnuiți…
Sufletul nostru e ca un curcubeu complet. Spre deosebire de imaginea standard a acestuia, sufletul nostru curcubean are toate culorile plus o paletă de griuri și cele două non-culori. Bucățele din noi sunt rupte din lumina divină, altele sunt negre ca tăciunele din Rău, iar restul e poezie. Un melanj compact sau… tutti frutti.
Tu. Tu ești soluția mea, răspunsul meu, cheia problemelor mele. Am deschis ochii în noapte și am văzut.
Cheia spre mine e o parte din tine.
(Eu și Mia, editura Singur, 2017, ediția a doua)
Mihai Cotea. 