Presupunându-mă

De multe ori, în viață presupunem o grămadă de lucruri. Când suntem mici presupunem că vom crește pe-atât de mari pe cât ne dorim, apoi presupunem că vom intra la liceul dorit, pentru ca apoi absolvit, să presupunem și intrarea la facultate. Ce e dincolo de asta? Probabil o plimbare dintr-o presupunere într-alta, ca o promenadă prin bălți. De fapt ne temem. A nu te teme, a avea încredere, a ști, presupune că deja îți simți drumul. Iar am presupus…

Ce înseamnă ”a presupune”? Despărțit, cuvântul îmi arată că mă supun dinainte (pre-) la ceva. De ce aș face asta? Toți suntem puțin masochiști. Dacă nu ne lăsăm supuși de alții, ne supunem nouă înșine, propriului ego. Faptul că avem îndoieli și că ne lipsește siguranța cu desăvârșire e, probabil, o aplecare spre suferință din vremuri imemoriale (de când experimentam pe propria piele cunoașterea), care ne învăluie pe toți, nu are o preponderență personală.

De ce să nu fim sinceri? De câte ori n-am presupus că vom primi salariul la timp, de câte ori n-am presupus că am luat decizia corectă în locul celeilalte variante, de câte ori n-am presupus destinul? Aici e vorba de ”vălul de pe ochi” cu care ne-am născut… prin acord prealabil. Nu susțin că știu asta, ci presupun. Probabil avem o memorie sapiențială în stare latentă care stă supusă înaintea adaptărilor mintale terestre. Acea memorie originală se ”presupune” adaptărilor. Să te adaptezi e, probabil, soluția ideală, calea de mijloc. Până știu ceva cu siguranță, pasul următor e adaptarea. Mă pot presupune în fel și chip, atâta timp cât nu știu nimic, atâta timp cât am un văl pe ochi, trebuie să accept situația. Adaptare e sinonim cu acceptare din multe unghiuri de vedere.

ba0c6622134facb3c3674c4a49e99d0d

foto: Pinterest

Mai sunt unii care susțin că trebuie să știm, trebuie să ne închipuim că știm, trebuie să simțim că știm, să simțim, să știm, trebuie… Nici ei nu știu ceva sigur, în adâncul sufletului. Prezentul e, la urma urmei, singura certitudine. Ceilalți doi tovarăși de drum, cel din față și cel din spate, sunt miraje. Unul a existat cândva, celălalt se formează pe traseu. Suntem eternii copii ai vieții. Plecăm de aici, abia cu numele învățat. Restul? Restul e infinitul. Rămâne pentru altă experiență-lecție…

La încheiere se cuvine o morală sau un sfat. A da sfaturi e gratis, eu nu dau, pentru că nu știu pe deplin situația și persoana, doar presupun. În acest caz mă întorc la argument: știu că nu știu nimic, presupun tot ce-am zis.

(eseu din volumul Eu și Mia, editura Singur, 2017, ediția a doua)

eu si mia motto 2.0

6 gânduri despre „Presupunându-mă

    1. Pentru că cei care susțin că ştiu, de fapt ştiu cel mai puțin şi mai au şi un orgoliu cât casa. 🙂 a fi umil şi a alege calea de mijloc. 🙂 cam despre asta e.
      Mă bucur mult că m-ai recitit, Vero.
      Drag,

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s