EU ȘI MIA – Vocile

Le aud prezența. Ele nu se fac simțite, ci auzite. Nu e mai eficient așa? Câteodată cei ce se fac auziți impactează mai mult decât cei ce lasă urme mute. Sigur că efectul nu e același, dar șocul?

Aud voci. Da, recunosc, și nu am o problemă cu asta. Lumea prea repede clasifică. Eu deja sunt în sertarul ”nebunelor” prin această confesiune. La ce folos? Nici nu v-am spus ce-mi spun vocile și cum se comportă cu mine, că deja un mecanism ca-n experimentul lui Pavlov s-a declanșat, făcându-vă să mă înrudiți cu alde Ioana de Castilia. Ce mai lipsește? Închiderea în turn! Ostracizarea și arătarea cu degetul ar fi variante rezonabile, de altfel, nu-i așa?

Deviez… și o să credeți până la urmă că am o problemă, într-adevăr.

De când aud vocile? Mai știți când am făcut cunoștință și povesteam despre pofta de viață și de suflete cu care (ne) devorăm ființa? Nu e de atunci, dar atunci au vorbit vocile, ele m-au îndrumat, n-a fost nimic altceva. Vocile sunt mereu prezente acolo sus, în centrul de comandă și mă modelează ca pe-o bucată moale de lut. Sunt lipsită de apărare. Oare? Ele pot fi bune, avertizându-mă cu puțin timp înainte de un eveniment neplăcut, sau pot să mă zgârie mintal și să scoată din străfunduri tot ce aveam de ascuns. Când sunt bune, acționează prin simțuri, sunt legate de ele și n-aș ști să spun cine pe cine controlează. Când sunt rele se bazează pe instincte, astea sunt cel mai greu de controlat și o știu bine.

În caz de inspirație, simt cum sunt locuită de voci, nu mă lasă să mai fac un pas, e atâta hărmălaie acolo sus că abia-mi pot asculta șoaptele sufletului. De cine ascult într-un final? De cel care oferă mai mult. Să fim sinceri! Mă credeați vreo ingenuă și nu v-am convins? Sunt umană, asta vine la pachet și cu instinctele și cu simțămintele sau inspirația. Sunt un pachet de surprize, așa suntem de când lumea. Imprevizibili. Vociferăm ca să ne facem vocile din interior să tacă, să se oprească. Devin atât de deranjante uneori… Când ai parte de un obstacol, fie-l treci, fie-l înlături. Eu le-am făcut pe toate. Priviți-mă! Vedeți-mă așa cum sunt! Nu vocile au fost de vină, tot eu sunt la butoane, dar nu regret nimic. Mă experimentez continuu, așa e viața.

Și-atunci, vă puteți întreba, de ce v-am povestit despre ele? Ca să le recunosc și să le recunoașteți. Toți suntem locuiți de ele. Ce facem cu locatarul? Îl ocolim sau îl înlăturăm?

Nu știu, la butoane e mereu altcineva, de la om, la persoană.

foto:Pinterest