OAMENI ȘI GRANIȚE – „Onoarea victimelor” (fragment)

După ore, Marius și Adelina fugiră într-un părculeț retras, aproape abandonat, departe de privirile oamenilor și recunoscut pentru faima sa în rândul cuplurilor. Tras puternic de braț, lui Marius nu-i mai rămânea decât să se lase în voia fetei, care-l contraria tot mai mult. Îi dăduse încă de dimineață mesaje peste mesaje, de la liceu, prin care-i spunea că vrea să-l vadă, fără a-i da un motiv. Acordul lor era temporar și nu implica nimic altceva. De altfel, pentru Marius așa era mai ușor. Avea secretele lui, prioritățile și compromisurile, care-i ocupau tot timpul.

N-o înțelegea și nici nu căuta s-o facă. Era pierdere de timp, și-așa. Se lăsă tras de braț ca un cățeluș obosit, ținut într-o zgardă care i se strângea tot mai tare în jurul gâtului. Situația lor începea să-l jeneze. Aruncându-i o privire cu subînțeles, Adelina-l trânti pe lespedea de piatră ce trona în mijlocul parcului și servea drept bancă cuplurilor. Îi prinse ambele mâini, cum se prinde o insectă în insectar.

Înainte, parcul fusese mult mai sărac în vegetație. În acest loc aveau loc manifestări de 23 august, reiterata bucurie a „eliberării de sub jugul fascist”. În prezent, libertatea aparținea tuturor plantelor care crescuseră aici fără niciun impediment. Aproape cuceriseră megalitul de beton, cu o formă incertă, făcut rămășițe, definit doar de un braț și-un deget îndreptat spre cer, din care ieșeau câteva bare de metal, înfipt într-o structură circulară, fărămițată, prinsă de o lespede din același material.

Monumentul eliberării se transformase în monumentul dragostei. Nobil, convenabil, adaptabil și părăsit de toată lumea.

La ce-i trebuia lui Marius libertate? Nu o avea și nu-i plăcuse niciodată. Nu o înțelegea, cum nu înțelegea nici motivul pentru care mai exista relicva asta rece pe care stătea lipit, față-n față cu o tipă care-și cerea, aiurea și fără sens, drepturile. El nu avea pretenții. Învățase să trăiască așa din copilărie, de când i se depistase tatălui tulburarea bipolară de care suferea și-n prezent. Nu-i era greu să joace în funcție de muzica ce i se punea la dispoziție. O făcuse de nenumărate ori pentru a ieși la liman. Adelina, acest mister Darcy la feminin, nu ar fi avut de ce să-l încurce. Nu voia s-o lase, indiferent ce intenții avea.

OG citat

foto original: Pinterest

Pe lespede stătea scris un fragment într-un limbaj de lemn des folosit în epocă. Își întoarse capul și observă literele scrijelite din dreptul lui. Locul fusese părăsit, cu cicatricile pe care le purta, cu tot. Adelina-i observă gestul.

– Ce? Vrei să-ți citesc? Nu văd tot, dar zice ceva de cinstea și onoarea victimelor.

Fata pufni în râs și-i spuse că nici nu-i de mirare că locul a fost părăsit. „Azi nu mai găsești onoare, nici la victime. Uită-te la tine”.

Punând mâna ostentativ pe genunchiul băiatului, Adelina își continuă periplul tot mai sus, cu o sete de explorare, precum cea a discipolului practicant. Marius îi bară avansul și-i aruncă mâna de pe el. Dându-și ochii peste cap, Adelina se trase-ntr-o parte, lăsându-l să se ridice. Pe față i se citea sarcasmul.

– Voiam să văd cum reacționezi. Nu ești curios deloc?

– Lasă tu curiozitățile, că nu… împletici un răspuns băiatul.

– Hai, ia-mă de buci. Asta ar trebui să-ți placă, rânji larg Adelina.

Fata insistă, dar Marius îi luă mâna și i-o puse pe lespedea rece, într-un gest ce se voia o replică la abordarea ei de până acum. Fără succes, însă. Adelina-și retrase, rapid, mâna, dintr-a lui. Era o dimineață geroasă de început de decembrie. Deși aproape de amiază, ceața din jur nu se risipise total, ba chiar părea că persistă exact în zona în care erau ei. Ca un paravan al necutezanțelor. O boare care ascundea golul celor din ea și din ei.

– Nu ne vede nimeni. Nu o să-ți strici reputația în fața „fetelor” tale, n-ai teamă. Ne distrăm și noi puțin. God, n-ai pic de vână, protestă Adelina.

– Ce rost are? Tu nu ai înțeles nimic? De-aia m-ai chemat?

– Eu și Cosmin ne vedem de trai în continuare, răspunse fata în timp ce-și aprindea o țigară, iar tu ne ții lumânarea în fața mamei până ne vedem de treburi, că de altceva nu poate fi vorba, clar.

Fata izbucni într-un râs ostentativ și vulgar lăsând să-i iasă din gură tot fumul de țigară. Semăna cu maică-sa, doar că încă nu avea vocea tabagică a Simonei. Părul negru și foarte lung, ce-i ajungea, de regulă, până la mijloc, acum își odihnea vârfurile pe piatră. Fuma de nici un an. Învățase să fumeze la-nceputul clasei a noua, la un party unde ajunsese încinsă bine. După câteva pahare bune de vin și gin și după o felație dată-n toaleta localului unui tip blond, masiv, cu ochi albaștri, îmbrăcat cu o vestă de jeans, fără tricou și cu o pereche de pantaloni asortați, pe care pusese ochii de când se înscrisese la liceu. Era cu doi ani mai mare decât ea. În noaptea aia, Adelina își făcuse intrarea-n apa mare a liceenilor pe ușa din față. Trecuse proba lor eliminatorie. Puțin după acel party, își puse și pierce-ul detașabil în nas.

 Marius o privea cum râde și scrâșnea din dinți. Dădu ochii peste cap.

– Cosmin te-a pus? Unde ai învățat să râzi așa?

– Ce-ai? Și râsu’ se-nvață? Mă lași? Hai, zi! Chiar nu vrei nimic?

– Ba da, vreau. Și o să și primesc.

La această replică, băiatul simți, ușor, un pumn în umăr. Ca răspuns, îi luă țigara și i-o aruncă mai departe.

– Pfoai, deci ai un plan. Uimește-mă!

– Ok. Planul e următorul: te duc acasă și mă lași în pace.

– Până când?

– Până descopăr… se opri el la mijlocul propoziției, dându-și o palmă, puternic, peste cap.

De obicei impasibilă la acest gen de lamentări, Adelina nu mai rezistă și se ridică, rapid, în picioare. Îl căutase pe Marius ca să o scoată din monotonie, până la urmă, avea, în sfârșit, propriul pet. Un om, nu o mâță, ca sor-sa. Adolescenta gândea la scară mare. Nu se sfia să îndrăznească, încă nu-și găsise frâiele. Nici nu voia s-o facă. Perioada asta avea să se termine repede, o știa, i-o spuseseră colegii mai mari din gașcă, și profita la maxim. Considera că trebuie să încerce tot, altfel ar fi trăit degeaba. Nimic din ce o înconjura nu conta mai mult decât ea însăși. Plăcerea ei, căci despre ea nu cunoștea mai nimic. Se descoperea prin experiențe.

– Mă cam plictisesc și cam pierd timpul aiurea. Când îți coboară ouăle-n chiloți, să mă cauți, ok?

Plecă lăsându-l singur pe lespedea rece. Această ultimă replică reuși, în sfârșit, să-l scoată din sărite pe Marius. Stătea nemișcat, trecându-l toate căldurile, frecând, cu ambele mâini, marginile lespedei, într-un acces de nervi și de neputință. În minte-i treceau toate lucrurile pe care și le promisese sineși, apoi tatălui. Avea o minte plină de promisiuni în care nu mai era loc de el, dar nu-și dădea seama de asta. Refuza. Ceva din el alunga cu putere orice intenție de conștientizare. Dacă ar conștientiza, nu s-ar mai putea adapta. Se Mula. Se Plia. Se Schimba. Fără adaptare, viața lui părea să nu aibă niciun rost.

După ce se răcori un pic, în minte-i rămase doar această întâlnire. Își risipise energia pe degeaba. Înțelegerea lor nu acoperea risipa asta. De altfel, ea nici nu trebuia să aibe loc.

După mult timp, în acel moment dădu de el. Histrionismul dispăru, așa cum se desprinse ceața din jurul său. Nici nu realiză când se întâmplase.

Se ridică, la rându-i. Se simțea prea singur numai cu el însuși și plecă, în grabă, spre un loc populat. În minte, îi reapăru Adelina. Ciudată ființă. Zâmbi.

(Oameni și granițeeditura Eikon, 2017)

Un gând despre „OAMENI ȘI GRANIȚE – „Onoarea victimelor” (fragment)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s