SensibiloSofía. 1. text

Poți să fii mizantrop și sensibil în același timp?

O piesă o determină pe cealaltă sau se completează una pe alta?

De aici pornesc azi. Încă o zi, altă afirmație.

Cineva cu sufletul cald, deci un om (?), spunea zilele trecute că a fi puternic sufletește nu exclude sensibilitatea fățișă. Nici lacrimile. Nici sufletul casant ori inima de hârtie. Și iar suntem cu ditamai hipopotamul de porțelan în magazinul de papetărie, o fi bine?

De ce azi? Pentru că așa a ieșit la numărătoare.

1… 2… 3… 4.

Mă gândeam la mine, în primul rând. La momentele, la situațiile, dar mai ales la persoanele la care sunt sensibilă. Reacțiile sunt diverse. Mă îmbrac în armura indiferenței, evit, tac, sufăr în tăcere, fac haz de necaz ș.a.m.d. Până aici e clar. Una peste alta, toate nebuniile astea n-au nicio regulă. Sau au? Ah, da = Carapacea

?!

Cert e că doare. Tot mai des. Durerea vine din gânduri (!).

Dar atunci când sunt mizantropă? Umflată cu dispreț la adresa celor din jur ca o burtă de cadavru. Atunci când nu mai pot respira în prezența nimănui, ci simt nevoia să ies la aer pentru a evita sufocarea cu oameni. Atunci nu mai doare?

Nu știu cum e la alții, dar… dar, la Sofía mereu va fi altfel.

Pe toate le trăim. Pe toate le ascundem, uneori. Pe toate le simțim. Dacă Sofía toată e în mine (și se mai bate, uneori, cu Mia… sau însăși Mia e Sofía, într-un alt calcul bizar), atunci ea există cu un scop. Indiferent că vorbim de oameni, animale sau lucruri, ele-ți poartă-n spate cauzalitatea precisă cu care vin din Univers. Unii o știu, alții n-o știu. Eu vă spun. Sentimentele acestea există, și ele, cu o finalitate. Ba chiar cred că pot trăi bine-merci împreună fără să se excludă. Le urez simbioză fericită! Aici poți veni tu și să simplifici totul prin găsirea unui numitor comun în orgoliu. Mnu chiar… adică da, e și el pe acolo, mereu e, ăia care cred că suntem puri și curați fără el, ar trebui să se caute mai mult. Te culci și te trezești cu el. Nu dispare, doarme cu tine. În tine.

Dar nu despre asta e vorba.

foto: Pinterest

 

Inițial mă gândeam că sufăr de ceva ce s-ar numi „sensibilopatie”, dar asta însemna să arunc anatema asupra întregii omeniri, ca fiind o grămadă de bolnavi. Da, e și asta, după cum vezi, nu poți exclude ceva din nimic sau din orice, vorbim de confluențe. Cam așa s-ar explica și dualitatea asta: mizantrop vs. sensibil; mizantrop & sensibil; mizantrop = sensibil. Nu e boală, e o latură a umanității, probabil. Abia mai târziu am înțeles că eu nu sufeream de nimic special, ci sufeream de mine, de propria-mi existență. I-am zis SensibiloSofía sau înțelepciunea sensibilității.

SensibiloSofía are un glas propriu. Ca tine. Ea, prin definiție, o relativitate. O lipitură într-un cuvânt. Un apendic. Ca noi. Oamenii sunt un colaj de stări, de lipituri colorate. Buni, răi, albi, negri, mizantropi, sensibili, sofii, eu, tu. Culorile se bat cap în cap, uneori, până dau de sânge.

Înăuntru e sângele. În suflet. Abia atunci putem vorbi de sensibilosofie.

Nu, n-am de gând să dau sentințe. Accept posibilitatea. Încerc. Totul e un joc al acceptării. Cât de mult accepți că poți să fii mizantrop și sensibil în același timp? Cât de mult accepți că ești mizantrop sau sensibil în ace-lași timp?

Cât de mult accepți că ești mizantrop?

Cât de mult accepți că ești sensibil?

Vorbim antagonic. Suntem antagonici.

Accepți?

Accepți posibilele răspunsuri?

Infinitul e în noi.

Așa sunt eu, Sofía.

(1. text, Fosfene dintr-o altă viață, editura Singur, Târgoviște, 2019)