urmare din 24 februarie
C.J.: Potrivit cu aserţiunea lui Umberto ECO „Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr”, în ultimii ani suntem martorii evidentei metamorfoze a limbajului de lemn într-un sistem bine articulat al scoarţei creierului spălat. Câteva exemple: „La faţa locului a sosit…”, „În speţă se fac…”, „În prezent se efectuează cercetări sub aspectul săvârşirii de…”, „Ştirile ne sunt oferite la cald”, „Întreaga clasă politică”, „Şi-a pus amprenta”, „Bat clopotele de nuntă”, „Cu maşina (sau CU orice altceva) în…”, „Distracţie şi adrenalină la maximum”, „Sărbătoreşte pe cinste”, „O atmosferă de poveste”, „S-a încheiat cu un scor de poveste”, „Unu dintre cei mai în formă jucători…”, „Tonul distracţiei de weekend a fost dat de…”! Cu un minimum efort, înşiruirea prómpteristelor expresii ar putea continua mult timp. Însă, datorită/din cauza (mai mereu confundate) acestui lucru, răbdarea dumneavoastră va fi pusă la grea încercare.
Vă rog să ne spuneţi dacă dumneavoastră credeţi că sunt lucruri greu de înţeles pentru elevi, părinţi, aşadar că sunt chestiuni care ar trebui lămurite, precizate sau, poate aşa cum gândesc alţii, panta rhei, cu alte cuvinte „Mişcă d-aci! Ia treci cu site-ul de cultură în dubă! Gurrra!”.
M.C.: În acest caz sunt din nou de acord, cum nu se poate mai tare, cu Umberto Eco și întăresc ideea acestuia prin prisma ultimelor evenimente în care se pune în balanță necesitatea Televiziunii Publice și rolul pe care-l mai are ea azi, într-o eră în care subcultura e mult prea bine cotată de televiziunile comerciale și de monstruleții pe care i-au crescut aceste televiziuni post-decembriste, ce nu mai au loc de TVR. Nu sunt împotriva ideii de evoluție, nicidecum, iar Televiziunea Națională a fost prima care a lovit cu piatra în cultură prin desființarea postului TVR Cultural în urmă cu câțiva ani. Nu comentez și nu intru mai mult în detalii, deoarece discuția deviază spre alte zone. Există și au existat contexte favorabile pentru fiecare faptă din istorie. Ceea ce trăim azi este consecința lor. Cam asta e istoria, de fapt. Exemplele dvs. acoperă și un alt aspect îngrijorător: încurajarea mediocrității cu orice preț. Aș mai putea adăuga și eu expresii ”neaoșe” de genul: ”să aducem aportul”, ”În primul și-n primul rând”, obsesivul ”foarte, foarte” ș.a.m.d. Televiziunea și internetul au promovat idiotul satului, iar școala s-a conformat. Îmi pare rău să spun asta, dar o parte din vină pentru regretabila situație a utilizării greșite a gramaticii limbii române din ziua de azi rezidă și-n faptul că ea e predată la același nivel mediocru la care suntem obișnuiți din spectrul televiziunilor. În sensul că nu are o continuitate logică. De ce nu se mai predă gramatica în liceu? Nici eu nu am avut ore de gramatică în liceu, a trebuit să fiu corectat, să mă corectez continuu, încă o fac, din dorința de a-mi folosi limba maternă corect, dar sunt puțini care dau importanță acestor lucruri. Dacă mă consider autor (căci până la a fi scriitor, va mai curge apă pe Săsar și Cibin), am datoria de a vorbi corect, pentru că limba e instrumentul cu care mă exprim pe mine. Ceilalți dau o importanță mult mai mică acestei chestiuni pentru că, urmând turma, observă importanța mică dată gramaticii. Să nu vă mire că preluăm din mers expresii greșite, sau creștem cu ele. Acestea se perpetuează din generație în generație pentru că li s-a permis..
foto & sursa interviu
C.J.: În nebunia maratonului pentru o sarma ş-un mic (chiar aşa! nu mai departe exemplul grăitor al pelerinajului care a devenit business, încăierare, defilare, succedare, vânturare, derulare etc.), vi se pare că sintagma „spiritul civic” este redundantă?
M.C.: Spiritul civic este minunat, dar lipsește cu desăvârșire. Vorbesc de cel autentic. Dacă există spirit civic, vorbim de un spirit civic care emană din ego, mai ales la noi sau e creat pe baze de gen pedeapsă-recompensă. Am fost pedepsit, neîndreptățit de guvern / parlament și protestez pentru că mi-e rău. Nu previn, nu prevăd. Dau frâu liber spiritului civic pentru a fi recompensat. Ce-ar fi să avem spirit civic și când ne susținem valorile? În loc să le punem bețe în roate și să le criticăm pentru că nu sunt îndeajuns de bune… dar ce înseamnă îndeajunsul ăsta, oare? Blazare? Asta urmează după ce ești ”îndeajuns” de bun. Nu mai poți evolua, crește, ci stagnezi. În viață e normal să ai perioade de creștere, dar și de descreștere, asta indică o evoluție normală. Vorbesc aici, firește, despre cazul Simonei Halep, al cărei fan sunt și eu, nu mă ascund, dar față de care observ, cu tristețe, oprobriul public de fiecare dată când aceasta trece printr-un moment de cădere. Este exemplul cel mai limpede. Aceste pretenții exagerate vin, uneori, și pe fondul creșterii în anumite familii. Cunosc cazuri de părinți care le-au cerut mereu copiilor să ofere maximum. Și-atunci? Ce să facă acel copil la 12,13, 14 sau 18 ani, când a ajuns deja la maximum? Să se pensioneze? Nu. Spiritul civic se învață din casă. Ajut pentru că vreau să ne fie bine tuturor, mă comport frumos pentru că îmi pasă de cum se simt ceilalți în preajma mea, nu pentru că vreau o ciocolată în plus după prânz, bani de cheltuială sau un iPhone. Dacă vorbim de spirit civic pe sistemul ”o sarma ș-un mic”, vorbim de propria prostituție.
foto: sport.ro
C.J.: Vârsta dumneavoastră (liceenii noştri sunt cu ochii aţintiţi spre Baia Mare!) înseamnă, oare, numai năzuinţe, aspiraţii, tendinţe… Nostalgiile au vreun loc în viitorul literar al scriitorului?
M.C.: Năzuințele, aspirațiile și tendințele sunt prezente la orice vârstă, în concentrații specifice, din păcate. Dacă le-am păstra ca la 20-25 sau 27 de ani, în cazul meu, poate că am reuși mai multe din câte ne cerem. N-am să mă întorc la subiectul plafonării, atins la întrebarea anterioară. Consider că l-am exploatat îndeajuns. Nostalgiile au locul lor în viitorul oricărui om, mai ales al unui scriitor. Vorbim aici de privirea înapoi, cea care-ți oferă imaginea de ansamblu a locului în care te afli, și a ta. Ești ceea ce ești azi pentru că în trecut ai trecut pe potecile pe care le vezi acum, întorcându-ți privirea. Nostalgia implică și un sentiment de atașament, or o asemenea retrospectivă, de care vorbesc, ar trebui să se realizeze detașat. Cu toții știm teorie cu duiumul, dar la practică se dă adevăratul examen (al vieții). Nostalgia te-ntreabă: îți pare rău, așa-i? Putea să fie mai bine. Privirea înapoi, detașată, îți arată o imagine rece (căci obiectivitatea e mereu rece) fără alte comentarii. Restul ține de tine. Privirea înapoi adaugă o altă alegere: ș-acum? Încotro?
Sunt om, deci sunt și nostalgic. Nostalgia m-a mânat să scriu primul meu roman, „Vremea tornadei” și mi-a fost sursă de inspirație pentru anumite personaje. Acolo am scris mult despre năzuințe, aspirații și tendințe, toate pe fondul unui prezent nostalgic. Al dorinței de „mai bine”. Rezultatul: tornada din final.
Cu privire la viitor… voi lua cuvântul nostalgie și-l voi echivala cu amintire. Așa m-ar ajuta mai mult la scris. Amintiri pe care le am și pe care mi-aș fi dorit să le am. Cât mai puține hard feelings, cum spune englezul. Sper să le fi lăsat la romanul de debut pe acestea.
C.J.: Cititorii revistei „EX LIBRIS MEIS” se bucură de privilegiul de a vă mulţumi, din nou, pentru înţelegerea, amabilitatea şi promptitudinea pe care le-aţi arătat răspunzând dorinţei noastre de a cunoaşte un tânăr creator al unui interesant şi valoros puzzle cultural!
Vă datorez scuze sincere pentru întârzierea acestei ultime părți, care ar fi trebuit să apară ieri. Mea culpa. 😦
Mihai Cotea. 