O vorbă din popor spune că noaptea e un sfetnic bun, probabil din cauza liniștii sau a singurătății care-ți permite să reflectezi asupra chestiunilor cu hibă din viața ta… sau a altora… dar aici intră doar bunii samariteni, o categorie aparte, pe cale de dispariție în ziua de azi. Timpul nu permite astfel de risipe. În actualitate ești tu sau nimeni, trăiești sau pierzi în jungla de asfalt, poți fi un pion sau poți fi regele… ei, și cine nu-și dorește să fie regele? Probabil pionul, căci altfel nu ar mai fi doar un pion… nu se explică altfel existența lui banală, pentru ca mai apoi să vină filosofi și învățați să susțină că iubirea și umanitatea vin din lucrurile mărunte… apă de ploaie! Uite, de exemplu Dorina. E o femeie de admirat, toată viața a fost o luptătoare și a încercat să urce trepte, chiar dacă în viață treptele sunt inegale, dar acesta e și rostul, să stârnească, să încurajeze la mai mult, mai mare, mai bogat, mai sus… Sau Larisa, ”fata-tatii”, cum a făcut ea tot ce a vrut în viață, a mers pe căile ei, și-a asumat mereu greșeala și n-a dat explicații nimănui, decât formal. Și mai e și Horațiu… băiatul ăsta cam codaș la capitolele în care au excelat fetele cele mai importante din viața lui. S-a sucit, s-a răsucit și a încercat să facă diversitate acolo unde fiecare-și vedea de propria-i placă. În final părea să fi reușit…
Timpul devenise dintr-o dată mult prea mare, se lărgise, parcă, cu încă 10 benzi, dar, din păcate, interdicția de circulație pe contrasens rămăsese în vigoare, că de n-ar fi rămas, Horațiu ar fi fost atât de tentat să o urmeze… Deși timpul se mărise, șansele bărbatului păreau să fi intrat, toate, într-un singur punct.
Toate filosofiile acestea despre viață, despre timp, erau gândite acum de Horațiu la birou, unde era prea multă liniște. Câtă liniște poate fi într-un birou? Depinde de birou… Într-al său nu se mai auzeau nici măcar calculatoarele, vorbind pe graiul lor. În după-masa asta, chiar și telefoanele rămăseseră mute, devenea sumbru. Subit, Horațiu își dădu seama de greșeala pe care o comisese. Și n-ar fi fost nevoie nici măcar de polițiștii care i-au făcut o vizită inoportună pentru a realiza acest lucru. Greșise încă o dată în viața lui… probabil ultima dată…
*
Dorina, în schimb, umbla, ca trasă cu cheia, prin oraș după Andrei, care, parcă intenționat, o anunță, cu câteva minute înainte de a ajunge ea la locul de întâlnire stabilit, că intervenise ceva și fusese nevoit să plece în altă parte. Starea aceasta o duse la disperare pe femeie. Era și-așa destul de neliniștită, după discuția cu Avram, pentru a mai avea acum și senzația asta insuportabilă de insatisfacție, de alergare după un drog, de care se simțea, deja, dependentă.
Drogul era protecția.
Dorina nu era nici pe departe așa de puternică precum o desena Horațiu în mintea sa.
Într-un final ajunse locul de întâlnire cu Andrei, ce-i drept, un loc cam aglomerat pentru gustul ei, dar în acele momente și Luna părea o alternativă de luat în seamă. Se întâlniră la capătul scărilor unui pasaj către o stație de metrou. Andrei era grăbit din nou… ieșea dintr-un metrou și urma să intre-n altul, ziua aceea nu-l menajase deloc. Era curent, mirosea urât și o groază de lume trecea… da, dar lumea mergea-n treaba ei, nu era interesată defel de ceilalți… așa gândea Dorina pentru a se liniști, căci locul îi oferea un anumit disconfort.
Cum timpul nu-i permitea o introducere, trecu direct la subiect.
– M-a căutat Avram, ăla cu casa… vrea să o vadă iar, vrea să o cumpere urgent. Care e situația la bancă? Ziceai că se va rezolva rapid, n-am cum să mai trag de timp.
– Vor mai fi și alți cumpărători, lasă-l…
Dorina își mușcă buzele pentru a nu face o scenă de față cu toată lumea din jur.
– Acum vreau să se rezolve! Acum am nevoie de bani și de pian! Nu mai rezist, Andrei, și știi bine că situația mea nu e dintre cele mai optimiste.
Andrei deveni ironic, subit, și o privi de sus pe femeia aproape ajunsă la punctus terminus.
– Ce n-ar da unii să trăiască din pesimismul ăsta al tău, de care te plângi. Casă, familie, firmă, bănuți… nu așa de mulți ca înainte, dar nici de neglijat. La ce dracu-ți trebuie ție pian? Asta mai lipsea… tichia de mărgăritar.
Femeia-l apucă de braț și-l strânse puternic, parcă posedată de demonii interiori.
– Nu de pian am eu nevoie, omule, ci de liniște. Firma nu prea merge și acasă…
Andrei o întrerupse brusc și-și trase ușor brațul din palma ei, ce părea, acum, că avea puterea unei menghine.
– Știu povești triste, la toți ni-i greu. Hai, că eu am mult de lucru și la bancă treaba se împute, cred că au început să miroasă ceva. Tu nu te-ai gândit deloc când ai pus casa aia în catalogul firmei tale?
Deja fu cuprins, la rându-i, de propriile nemulțumiri și începu să-și îngroașe vocea, ca un animal în defensivă.
– N-ai gândit, nu? Proasta dracu’! Păi să mai și gândești! Nu mă lua pe mine că firma e aproape anonimă, că nici dracu’ nu citește pliantele tale, că n-au circuit… atunci de ce, mă-ta, le-ai mai făcut? Ascultă aici: tot ce mișcă-n oraș se știe sau se poate ști. Nu poți ascunde ceva în ziua de azi, că ești privit în permanență. Dar cum să gândești tu la așa ceva, când, din vremea comunismului, nu te-ai gândit decât la tine… ai învățat repede, dragă. M-ai devansat.
Dorina-l privi, absorbită și șocată, căci nu-l mai auzise pe Andrei, tovarășul ei de-o viață, vorbind așa despre ea. Dar ce-l mai tare o durea că o citea atât de bine, încât nu-i putea da o replică. Andrei se trase câțiva pași înapoi spre scări și reluă scurt:
– N-am ce face, cherry. Ești pe cont propriu. Ar cam fi timpul să te vedem, în toată splendoarea, cum te descurci singură. Ești o luptătoare, nu uita!
Apoi afișă un zâmbet fals și dispăru în pământ pentru a se transporta în alt loc unde era nevoie de el. Femeia începu să tremure, nervos. Aproape în transă, porni cu pași mici spre direcția opusă, apoi, dându-și seama, se întoarse înapoi. În minte, vocile-i urlau. Vocea dorinței și vocea lui Andrei se certau îngrozitor, dar rămăseseră acolo, în cap. Avram suna continuu, dar lumea ei era atât de departe de…
(Vremea tornadei, editura Singur, 2015/2017, ediția a doua)
Mihai Cotea. 