Abia intrată-n casă, Dorina lăsă mănunchiul de chei să cadă pe podea. Combina muzicală-și începu prestația, dar astăzi ea nu mai era pregătită, ca altădată. Chopin era vinovatul de serviciu, cu a sa ”Nocturnă în do diez minor”. Iritarea pe care o simțea, de obicei, la întoarcerea acasă, și cu care se fălea mereu în fața lui Horațiu, dispăruse subit. Era atât de bine… Simțea nevoia să danseze, amețită, în brațele unui cavaler imaginar, care o purta în pași de dans prin toată camera. Ah, cât îl iubea pentru asta!
– Horațiu, tu mai mereu mi-ai spus nu… chiar și în ultimele clipe ale vieții…
Dorina făcu câțiva pași lenți, târâți mai mult, spre canapea. Își simțea capul greu, de parcă luase acasă și gândurile celor de la biroul fostului soț. I se părea că apelativul „doamna Lascu” sună mai interesant acum. Ce ironic! După moartea celui ce i-a fost, ani de zile, companion pe aleea vieții, acum Dorina își simțea mintea mai relaxată. Cel puțin un lucru era clar: era mai ușurată ca oricând, de parcă ar fi așteptat momentul acesta în letargie, ani de zile. Doamne, ce senzație ciudată, îmbietoare și amețitoare în același timp. Își scoase pantoful drept cu ajutorul celui stâng și cel stâng cu ajutorul piciorului drept. Canapeaua aceea, afumată, din sufragerie, locul unde-și lăsa, aproape întotdeauna, grijile, părea acum atât de moale și primitoare… Casa aproape că-i șoptea să stea liniștită, o calma.
Combina trecu la celebrul Vals al lui Chopin. Dincolo de această relaxare aparentă, subconștientul îi trimitea semnale cum că ar mai fi rămas o problemă de rezolvat. Brusc își aminti de conversația cu Larisa. Nu știa exact de ce, dar rămăsese cu o senzație apăsătoare. De unde-o fi venind? Ah, da! Îi spusese despre taică-su și-i reproșase câteva lucruri… Dar unde era fata? Se ridică și porni, repede, spre camera ei. Ușa era deschisă, patul puțin deranjat, iar fata nicăieri. Vru să intre și în dormitor, dar ușa era dată de perete, astfel că nu mai avea rost să o facă. Nu era acolo. În bucătărie găsi un cotor de măr pe masă și avu dintr-o dată o senzație de déjà vu. Zilele trecute găsise pe masă, tot așa, un cotor de măr, responsabila pentru el fiind Renata, prietena Larisei. Îi trecu prin cap s-o sune pe Larisa, dar renunță.
Se întoarse în sufragerie și se postă în fața mesei unde, cu o seară înainte, luase ultima cină cu Horațiu. Treptat, îi reveneau în minte scenele petrecute, melodia obsedantă de jazz care acum se amesteca cu melodia clasică a lui Chopin. În sufletul Dorinei creștea, galopant, o furie sălbatică. Simțea, mai mult ca oricând, nevoia de catharsis. Lili, Larisa, corpul lui Horațiu coborât din ștreang, totul vuia în mintea ei. Automat, își așeză degetele pe masă ca și cum ar cânta la pian. Degetele începură să danseze, nevrotic, pe masă, în ritmul melodiei clasice, ce răsuna din combina muzicală. Trebuiau omorâte, una după alta, toate senzațiile ce-i apăreau în minte. Trebuia ucisă melodia de jazz ce înconjurase, cu o seară înainte, atmosfera aceea funebră. Degetele dansau, fețele începeau să dispară. Larisa fu prima care ieși din gândurile ei, urmată imediat de Horațiu. Lupta se purta acum între ea și Lili, iar melodia era din ce în ce mai alertă. Perfect! Bătăile în masă deveneau tot mai încrâncenate. Degetele continuau să joace, nebune, pe masă, femeia începu să asude și să scrâșnească din dinți când, dintr-o dată, fu trezită din transă de sonerie. Se opri brusc. Pe masă rămăseseră câteva bucățele de unghii rupte și din câteva degete curgeau firișoare roșii, de sânge. Dorina suflă ușor peste degete, ai fi zis că își răcește arma, ca într-un western. De-ar fi avut un pian, brațele i-ar fi fost arme, iar clapele albe s-ar fi înroșit, de sânge, de la atâta cântat.
(Vremea tornadei, editura Singur, 2017, ediția a doua)
Mihai Cotea. 